Ping–pong cu inculpaţi sau mi-a zis mama să-mi dai sita

Trist pentru o ţară care se pretinde a fi parte componentă a ceea ce toate maimuţele îmbrăcate în costum şi care execută acrobaţii intelectuale pe sticla televizoarelor, în aplauzele domestice ale gospodinelor cu borşul pe aragaz, denumesc prin UE. Inculpaţii lotului Siret, arestaţi încă de la începutul lunii în curs, au început, ca orice individ priponit de pe planeta numită Pământ, să-şi caute de proces, de apărare, de situaţia lor imediată. În consecinţă, vreo 7 din cei 59 au considerat că nu încalcă nicio lege dacă înaintează instanţei care i-a arestat, adică le-a răpit unul dintre drepturile fundamentale, cereri de liberare provizorie. Pe cauţiune, vreo 3, sau sub control judiciar, restul. Aşa-i în tenisul ăsta numit justiţie de când lumea, unul cere, altul, dacă vrea, se opune şi altcineva decide.

Tristeţea şi jalea, în Capitala justiţiei româneşti, asociere mentală care n-ar trebui să existe nici măcar în faza de tentativă, din moment ce justiţia e numai una în statul numit România şi se exercită la fel şi la Cucuieţii din Deal, şi la Văşcăuţi, iar la Bucureşti judecătorii n-au trei perechi de... creiere, de-abia de-acum încep. Ajunse pe masa instanţei, cererile la care facem vorbire nu sunt susţinute, în oglinda judiciară, de niciun dosar penal. De ce? Procurorii DNA Bucureşti, care, având, se vede treaba, cele trei perechi de material cerebral de mai sus, i-au transportat pe inculpaţi acolo, ca să ceară arestarea lor tot acolo, nu mai sunt, dintr-o dată, în posesia dosarelor începute de ei. Urmărirea penală s-ar face de parchetul DNA din locul comiterii eventualelor infracţiuni, adică Suceava. În aceeaşi instanţă, oamenii care îşi zic magistraţi, adică egalii judecătorilor, afirmă că soluţionarea pretenţiilor de libertate ale inculpaţilor nu sunt de competenţa Curţii de Apel Bucureşti, ci de cea a Curţii de Apel Suceava. Instanţa îndrituită să judece fondul cauzei, cum scrie, de altfel, şi la carte. Locul comiterii infracţiunii imputate, după cum anticipam încă din momentul marilor arestări.

Şi-atunci, de ce i-ai mai dus, fratele meu, la Bucureşti, pe oamenii ăia? I-ai confuzionat, bre, cu nişte barabule? Din acelea de ghiftuit gogomanii posesori de televizoare, ştiind de la bun început că legea îţi dă dreptul să dispui de ei, dar ştiind că ai şi la Suceava şi DNA, şi celule, şi instanţe, şi tot tacâmul tragerii la răspundere penală? Şi, mai presus de toate, că legea te va obliga în cele din urmă să nu mai jonglezi cu oameni, ci să-i tratezi după rigorile ei, care sunt unitare? Mi-a zis mama să-mi dai sita, nu-i la mine-i la vecina?

Câteva dintre procesele cererilor de liberare provizorie ale celor din lotul Siret s-au mutat, prin declinare de competenţă, la Suceava. Acolo unde, la început, DNA-ul local ţipa, onest, că n-avea nici în clin, nici în mâneci cu speţa (de parcă ăştia arestaţii făcuseră infracţiunile pe Lună, iar procurorii indigeni se aflau în exercitarea atribuţiilor profesionale pe Marte!).

Alte procese dintre cele amintite s-au amânat pur şi simplu, până la apariţia la Bucureşti a dosarelor. În plină febră a vămilor – putregai, când reţinerile se fac zilnic, pe bandă rulantă sau cu elicopterul, puţini judecători îşi permit să micţioneze contra curentului. Mulţi nici nu mai micţionează, ci se supun... Doar legii şi propriei conştiinţe. Scrie şi la carte.

Pe nesimţite, lupta cu corupţia la noi a devenit un soi de religie fundamentalistă şi idioată, cu imami şi aiatolahi pe măsură, într-un stat eminamente laic, în care individul e tot ce contează mai puţin. Pe vremuri, sub flamurile instaurării comunismului, generaţii întregi au fost decimate de aşa zisele Tribunale ale poporului, formate din asesori care amuşinau de la o poştă duşmanii. Care erau ai poporului, ca şi corupţia de azi, care, iată, nu mai are tribunale, ci numai DNA.

Nimeni nu spune că nu trebuie să-l beleşti pe corupt, atunci când îl găseşti. Beleşte-l, frate, pune-i şi sare, dacă trebuie, dar fă-o ca şi cum ţi-ar păsa de legea pe care o cunoşti atât de bine şi care e egală tuturor. Altfel, totul, dar totul, nu devine decât un film cu proşti şi pentru proşti, un ping – pong fără noimă şi, mai grav, Doamne fereşte!, un jalnic abuz de drept. Pe mulţi, foarte mulţi bani, căci procesele astea, cu tot tacâmul lor, costă îngrozitor. Poporul, pe popor adică.