De la votul negativ, la votul captiv

Până la urmă, un astfel de vot este firesc şi legitim. Cetăţenii, nemulţumiţi de modul în care cei aleşi de ei să îi reprezinte –că e vorba de preşedinte, de guvernanţi sau de aleşii locali- au exercitat puterea îşi exprimă nemulţumirea votând altceva, de regulă oferta electorală pe care o receptează ca fiind cea mai în opoziţie. Aşa s-au produs, şi trebuiau să se producă, alternanţele la guvernare din 1996, 2000 şi 2004, aşa s-au produs schimbările la preşedinţie, aşa s-a ajuns la un număr redus de primari care au mai mult de două mandate la activ.

Evoluţiile în spaţiul electoral, din ultima perioadă, au demonstrat accentuarea îngrijorătoare a dependenţei politicului de economic. Nu mai este de conceput nici cea mai umilă carieră politică, fie ea şi de consilier local într-o comună îndepărtată, fără o susţinere materială consistentă. Ca să nu mai vorbim de carierele profesionale în nenumăratele instituţii şi autorităţi publice. Tot ce mişcă se face, din păcate, funcţie de cotizaţia depusă în puşculiţa partidului şi, de cele mai multe ori, într-o crasă nesocotire a capacităţii doritorilor de a îndeplini în condiţii normale obligaţiile ce le revin în exercitarea funcţiilor râvnite. De la popularea poziţiilor eligibile pe listele de consilieri locali, la desemnarea şefilor -dar şi a şefuţilor- la deconcertate sau la ministere, sau la stabilirea candidaţilor pe colegiile uninominale toate se fac ţinând cont de darea de mână a candidaţilor.

Numai că, odată ajunşi la respectivele demnităţi, cotizanţii acţionează  întru rapida recuperare şi înzecita înmulţire a investiţiei iniţiale. Şi, după toate astea, ne mirăm că România este estimată ca fiind una dintre cele mai corupte ţări, nu numai din Europa ci din întreaga lume. De fapt, nu trebuie să ne mire că acest flagel a cuprins, ca metastazele unui cancer generalizat, întregul organism economic, social şi politic al societăţii. Această stare de fapt este în strânsă legătură cu cheltuielile imense, aiuritoare din campaniile electorale (a căror finanţare am convingerea că nu întâmplător este omisă unor minime controale şi publicităţi).

Mai mult, abjecţia politicienilor în lupta lor acerbă pentru voturi, accentuată parcă cu ocazia,,apropierii’’ aleşilor de cetăţeni prin introducerea votului uninominal, a condus la constituirea, de către principalele partide, a unor reţele electorale cu votanţi dependenţi. Aceste reţele, dezvoltate îndeosebi în mediul rural, sau la periferia oraşelor, îi cuprind pe aceia, năpăstuiţi de soartă şi dispuşi să-şi negoţeze votul pe o găleata şi un kil de făină sau pe un şnans şi 50 de lei. Aceste reţele îi mai cuprind şi pe năcăjiţii care ascultă orbeşte de dom’primar, cel care îi dă ajutorul social şi niscai adeverinţe, sau de dom’ patron, cel care îi dă un loc de muncă şi îl plăteşte la negru cu o sumă în batjocură. Din păcate, numărul votanţilor aflaţi într-una din situaţiile descrise mai sus este uluitor de mare (în opinia mea, o bună parte din cei 479.196 votanţi în secţiile speciale şi toţi aceia, arătaţi pe canalele de televiziune sau postaţi pe youtube –precum cei din mereu surprinzătorul Rădăuţi- căraţi cu maşinile la secţiile de votare). Pe bună dreptate, putem aprecia că principalele partide şi-au extins electoratul propriu cu aceste cohorte de ,,buni cetăţeni’’ dispuşi să voteze contra mici favoruri.

Pe de altă parte, un segment impresionant dintre cetăţenii cu drept de vot (aproape jumătate la aceste prezidenţiale, dar mai mulţi la precedentele scrutine) sunt atât de dezamăgiţi de politicieni şi de partide încât nu mai participă la procesul electoral. Corelând această tristă realitate, cu existenţa reţelelor de alegători mai sus prezentate, putem concluziona că, din nefericire, în peisajul electoral românesc locul votului negativ a fost luat de votul captiv. Rezultatele de la prezidenţiale vin să confirme concluzia mea. Până la urmă, Traian Băsescu şi Mircea Geoană s-au aşezat pe scorurile de multă vreme fixe ale partidelor care i-au susţinut. O singură excepţie, Crin Antonescu a reuşit să depăşească scorul propriului partid, reuşind să aducă la urne, aşa cum cercetările sociologice au reliefat, pe mulţi dintre cei care, de regulă, lipseau: tinerii şi intelectualii.