Cărtureşti Suceava recomandă Narcoticele lui Andrei Oişteanu

Deşi o carte ştiinţifică, volumul lui Oişteanu se citeşte ca o poveste, aş spune ca un roman poliţist. Autorul face supoziţii, uneori hazardante, pe care le discută, ferindu-se de a da sentinţe definitive sau de a face pe moralistul.

Cronicile apărute pînă acum sunt excelente. Marius Chivu, a scris în „Adevărul: „Acest studiu de antropologie culturală m-a încîntat prin bogăţia şi acurateţea informaţiilor, prin interpretările şi ineditul conexiunilor făcute de un autor dezinhibat, fără prejudecăţi...” Iar Dana Pîrvan-Jenaru a scris în „Observator cultural” că această carte „este, cu siguranţă, nu numai una dintre cele mai importante apariţii editoriale ale anului 2010, ci o carte de referinţă a culturii române”.

Despre importanţa acestei cărţi şi dificultatea realizării ei autorul surprinde cel mai bine esenţialul într-un articol publicat în Dilema Veche:” Într-un text din 2003, intitulat Mai e nevoie de biografii?, Mircea Cărtărescu – intrigat de „biografiile şablonizate şi falsificate“ ale scriitorilor români – scria următoarele: „Biografia autorilor era plicticoasă şi greu de suportat în istoriile literare clasice, nu numai datorită acumulării seci de date, ci şi sentimentului că ţi se vinde o butaforie, sentiment pe care l-am avut de-atîtea ori ca student ascultînd cursuri despre olimpianismul lui Odobescu (fără să se sufle o vorbă despre sinuciderea lui din dragoste şi despre morfinomania sa)“.

Nu mi-am propus să fac abuz de „biografism“. Nu este vorba de a analiza în ce măsură fiecare detaliu biografic al scriitorului s-a răsfrînt în operă. Consumul de substanţe psihotrope nu este doar un simplu „detaliu biografic“. De regulă, narcoticele modifică starea neuro-psihică a scriitorului şi, adeseori, îi marchează în mod substanţial viaţa şi opera.

Dificultatea documentării s-a datorat, în primul rînd, faptului că tema utilizării narcoticelor a fost tabuizată în exces, existînd foarte puţine abordări ale culturii române din această perspectivă. În al doilea rînd, experienţele narcotice ale scriitorilor şi artiştilor au fost considerate (de ei înşişi, dar şi de rude, prieteni, istorici literari) ca fiind secrete, sau cel puţin discrete. În aceste condiţii, urmele lăsate sînt de regulă foarte puţine: în cîte-o scrisoare, în vreo filă de jurnal, într-un vers rătăcit, în năravurile vreunui personaj etc.”

Cartea „Narcotice în cultura română” e un eveniment cultural, abordează un subiect la modă în rîndul tinerilor, şi ne ajută să privim mai adînc la evoluţia culturii române şi a influenţelor care i-au decis evoluţia.