Ventrilocul lui Prodan tăcea şi plîngea, apoi un cîntec – imn oranj el cînta...

Dar ei cu conferinţa, bătăliile şi orgoliile lor, iar eu cu observaţiile mele, tăcute, timide, discrete şi scanate. Radiografii de început de toamnă politică la Suceava, sau impresii dăltuite peste ecranele cu lozinci, mercenari, activişti şi circari. Oameni care trăiesc aşa cum vor ei să trăiască.

Am văzut lacrimi de bucurie, de tristeţe, de frustrare, de furie, de încrîncenare.
Am văzut multe „iude” care îşi îmbrăţişau cîndva ţinta cu venin iar acum, diplomatic şi vulgar, perseverau în viclenie, pupînd-o zgomotos şi lipicios.
Am văzut mulţi oameni care-i aduceau, cu alte ocazii, recente de altfel, cuvinte grele, atribute de jăratec, vorbe urîte, jignitoare, şi-l făceau în fel şi chip pe Băişanu, iar acum îl îmbrăţişau zgomotos, îl felicitau ţipînd de bucurie, ca şi curvele de peste tot ce-şi fac treaba cu lăcomie şi cu lehamite.
Am văzut şi am cîntărit tone de ipocrizie şi de îngrijorare jucată, cum se deplasau prin spaţiile înguste şi greu accesibile, ca nişte parfumuri falsificate în free-shop.
Am văzut tot felul de lachei care jumuleau fursecuri şi cafea „mocca” ca să prindă putere (cacofonia este intenţionată!), bălăngănindu-şi picioarele plictisiţi, cu ochii pierduţi pe după decolteurile cocoanelor.
Am văzut oameni împietriţi şi gata de sinucidere, pentru că  au pierdut ei şi oamenii lor. Şi  în felul acesta şi-au atins şi dezvăluit culmea neputinţei.
Am văzut păpuşari şi sforari de duzină  cum înghiţeau, fără să  crîcnească, şerpi vii, în timpul numărării voturilor. Şi cum îi treceau puhoaie de ape reci pe şira spinării, cu fiecare oră care trecea şi îi îndepărta de scenariul lor udat cu atîtea tone de afinată şi vodcă, înfăşurat în bancnote lucioase şi exotice, pe la hanuri fiţoase, prin munţi şi prin văi, în nopţile adînci şi bogate ale conspiraţiei lor dătătoare de energii malefice.
I-am văzut pe aceştia prăbuşiţi în tristeţe şi mînie.
I-am văzut împietriţi de ură şi de o teribilă poftă de răzbiunare.
     

 

Cîte ceva din cîte am spus pînă acum şi din cîte voi spune mai departe am văzut pe faţa senatorului Tiberiu Prodan, căruia nu i-a mai mers „jucăria” experimentată de atîtea ori. Jucăriei lui i s-a gripat motorul. Ventrilocului lui Prodan i-a căzut vocea în „ţărnă” şi s-a îmbibat de scuipat, ţigări stinse, noroi şi urme lipicioase de la cafeaua căzută pe marmură din mîinile tremurînde. Şi n-a putut îngăima decît frînturi de cuvinte precipitate, rostite de altfel de multe ori în faţa oglinzii.
Am văzut abjecţia unora şi scăldatul altora în abjecţia lor.
Am văzut figuri jalnice care îşi ventilau aceleaşi texte răsuflate şi sintagme „codoaşe”, lipsite de inteligenţă  şi de „zvîc” patriotard.
I-am văzut şuşotind pe la colţuri, după  perdele, pe terase, pe borduri, prin toalete, pe cei care au mai pus de-un scandal, de-o mîrşăvie, de-un viol al bunului simţ, al logicii şi al limbii, precipitaţi, transpiraţi, tremurînd uşor cu ochii lucind a înţelegeri conspirative şi a fiară care a mirosit sînge proaspăt.
Am văzut exacerbatele „pohte” de putere ale unora, dar şi posibilitatea de a pierde tot. Eu le-am oferit compasiunea unui camarad care ştie bine că Puterea ca narcotic te pulverizează prin efemerul ei, dar şi că narcoticul acesta al puterii te îndepărtează, încet-încet, de echipă, şi abia atunci simţi plumbul singurătăţii cum te sufocă şi te striveşte.
Am văzut capacitatea de ură a românilor cu agendă politică, cu ordin de la şef, cu diurnă şi nocturnă, şi intelectuali cu rea credinţă care, îmbibaţi de resentimente, îşi ascundeau adevăratele intenţii în spatele unor lichele dispuse la promovare.

 

Pe Ioan Pavăl, contracandidatul lui Ştefan Alexandru Băişanu, nu l-au învins în mod atît de categoric şi ruşinos orgoliile răzvrătite ale „citadinilor” care nu văd nimic bun din ceea ce vine de la ţară, fie chiar şi primar, cu excepţia „păpicii bio” pentru intestinele lor preţioase ce vine mereu pe filiera părinţi-bunici-unchi-nepoţi ş.a.m.d , cît,  mai mult, steaua care apune a senatorului Tiberiu Aurelian Prodan.
     

 

Primarul de Dumbrăveni, Ioan Pavăl, nu a fost decît ego-ul obraznic al senatorului Prodan - acesta i-a anunţat candidatura, acesta l-a inventat, promovat şi cultivat, acesta l-a dorit cal troian al altui partid în staff-urile PNL-ului.
     

 

Rămîne de văzut dacă Ioan Pavăl va rămîne un destoinic primar liberal sau poate numai un destoinic „primar-simpatizant” al PDL-ului. Dacă lucrul acesta se va întîmpla, la picioarele senatorului Prodan se va aşterne Golgota trădării.
     

 

Cu alte cuvinte, marele înfrînt, marele dezamăgit şi marele perdant al acestei conferinţe judeţene a fost Tiberiu Prodan –senatorul, Tiberiu Prodan – liberalul, Tiberiu Prodan – scenaristul, Tiberiu Prodan – regizorul şi păpuşarul, Tiberiu Prodan – politicianul căruia i s-a cîntat la ureche duios despre îngerul căzut.
     

 

Ştefan Alexandru Băişanu şi-a luat o spectaculoasă revanşă în faţa detractorilor săi. Marea lui provocare începe de astăzi, pentru marele război al prezidenţialelor din noiembrie. Împreună cu echipa sa, admirabilă şi puternică în acelaşi timp, el poate provoca o surpriză plăcută şi aşteptată. Mulţi se vor ruga ca rezultatul de la prezidenţiale să fie negativ şi în felul acesta să se redeclanşeze ostilităţile. Vor fi 80 de zile de permanent asediu. Pentru că şi-a dorit atît de mult funcţia aceasta, a muncit pentru ea şi o merită, Ştefan Alexandru Băişanu ar trebui să nu rateze această oportunitate şi să o gestioneze genial. Dar pentru aceasta, va trebui să fie înconjurat şi de alţi oameni puternici, deştepţi şi loiali. Dispuşi la efort îndelungat, la sacrificiu şi la război de gherilă urbană. Altfel va fi teribil de greu după 10 decembrie.
     

 

Această  defilare, motivată ideologic şi pecuniar pe fronturi juxtapuse şi paralele, mi-a amintit de cuvintele unui gînditor care spunea cam aşa despre lachei : „ei nu sînt decît zaţul acru al unei lumi incapabile să-şi încheie socotelile cu propriul trecut. Iar atunci cînd cineva încearcă să o facă, reacţionează isteric. Adică aşa cum procedează întotdeauna pionii otrăviţi ai ideologiilor şi instituţiilor extremiste”. Sic transit gloria mundi !

 

Ioan Manole