Este Eminescu actual?

Întrebarea privind actualitatea susţinerilor şi faptelor unor personaje importante ale trecutului este de mare frecvenţă în mediile culturale. Dar nu numai. Ea populează realitatea vieţii noastre comunitare la orice palier şi compartiment. Adesea, spre exemplu, se evocă ori se citează un dispărut, membru al familiei, prieten, vecin – pentru ceva ce-i este propriu şi relevant într-o privinţă de interes. E, probabil, reflexul cvasineconştientizat al nevoii continue de călăuză, de învăţător, de model – pe care o exhibăm, mediat ori nemediat, cu precădere când resimţim trebuinţa de legitimare a unei fapte printr-o antecedenţă ilustră şi convingătoare. Că aceste citări vorbesc in primul rând despre noi înşine – lucrul este adevărat. Nu-i mai puţin adevărat însă că, de fapt, actualitatea celui astfel evocat există şi că ea, această actualitate, este reves măcar al unei anume perenităţi, al unei rezistenţe în timp, dacă nu a chiar al eternităţii înseşi. Altfel şi banal spus, are actualitate cine izbuteşte să treacă într-o măsură suficientă peste timp. Cine îşi depăşeşte prezentul prin ceea ce face.

Dintre scriitorii noştri, la vârf într-un top al actualităţii perpetue pare să stea nenea Iancu. Personajele lui sunt astfel potenţate artistic încât, trăind de sine stătător prin însuşiri, reacţii, comportamente şi replici – nu neapărat în sine memorabile, dar vii şi viguroase – , au puterea de a anexa oricând şi oricât din realitatea nemijlocită a vieţii aevea a celor care ar trebui să-i fie lui Caragiale doar cititori şi ar trebui doar să se delecteze consumând caragialescul. Citim ori suntem spectatori ai comediilor şi, ne place ori nu, am şi recunoscut în lumea scriitorului părţi din viaţa şi din lumea noastră imediată. Încât aproape orice din jurul nostru e … ca în Caragiale.

Dar să vedem cum stau lucrurile evocând o spusă eminesciană – a gazetarului Eminescu, datând din august 1879:
”Caracterul obştesc al luptelor din viaţa publică a românilor e că, în mare parte, [acestea] nu sunt lupte de idei, ci de persoane, că cei mai mulţi, în deplină necunoştinţă de ceea ce combat, dau într-un principiu oarecare c-o orbire şi c-un curaj demn de-o cauză mai bună, condamnă ceea ce nu cunosc, batjocoresc ceea ce nu vor să cerceteze, trezindu-se prea târziu c-au fost induşi în eroare de ambiţiile vreunei gaşte şi că au lovit într-o ţintă pe care ar fi respectat-o dacă şi-ar fi dat osteneala de-a o privi mai de aproape.”