Norocul – întrebări…

Mai vechi admirator al tenisului, probabil că şi din – eventual psihanalizabile – nevoi ca ”ai mei” să se impună şi ei prin ceva în nebunia agonală universală, de ceva vreme o urmăresc la muncă pe Simona Halep. Nu ca teribilul ei fan nordic, dar ziua, noaptea, în zori, seara… – sunt cu ea când joacă. Este bună fata. Neromâneşte aproape de consistentă, de insistentă, de perseverentă. Nici urmă de impostură, de prefăcătorie, de autohtonă înclinaţie tranzacţională ori de improvizaţie. Chiar daca va fi să cadă, să slăbească, să dea înapoi – ceea ce e în firea lucrurilor de la o vreme şi este inevitabil să se întâmple cândva. Nicicum, însă, acum. La această dată, Simona Halep nu e încă pe placul şi speranţa cârcotaşilor – care nu doar că nu-i nimeresc realitatea, stofa, dar nici măcar nu sunt inventivi, pentru că îi aplică, de fapt, grila în care ei înşişi locuiesc. Ceea ce e o treabă românească mârşavă şi la fel de des întâlnită ca uzul de talent şi de efort în cazul tenismenei.

Dar alta era tema. Despre cea mai frecventă, pesemne, întrebare pe care mi-o impune spectacolul jocului de tenis: cea despre noroc. şi când câştigă, dar şi când pierde Simona Halep. Şi despre răspunsul pe care acelaşi spectacol îl inspiră.

Norocul se pare că revine, în cea mai mare parte a lui, celor buni. Caz în care se naşte şi e serioasă întrebarea secundară daca aici e vorba propriu-zis de noroc şi cei în cauză sunt într-adevăr norocoşi. Mai curând nu. Sau: norocul e mereu cu cei buni. Sau: în lume nu există prea mult noroc vacant. Sau: Dumnezeu nu este prea generos şi nici darnic în această privinţă. Pentru că după ce se ia de către cei buni partea ce li se cuvine şi care este cea mai importantă, din producţia divină de noroc mai rămâne întotdeauna destul de puţin pentru ceilalţi pământeni. Pentru muritori. Cei pentru care norocul este indubitabil noroc, iar norocoşii sunt fără doar şi poate norocoşi. Puţini însă, întotdeauna prea puţini!...