”Voi sunteți urmașii Romei?”

Eminescu a fost genial în multe privințe. A și lăsat în urmă lucruri marcate de genealitate în cele mai multe dintre domeniile care l-au preocupat. Inclusiv în identificarea și numirea unor esențe ale istoriei și ale vieții noastre și ale istoriei și felului de a fi ale altora. Tot așa, în capacitatea de corelaționare a faptelor și de extragere a unor concluzii de mare folos potențial. Frecvent și în aserțiunea vizionară – pe care n-a ocolit-o.

Nu voi exemplifica acum, poate cu alt prilej.

Și totuși – față de exercițiul acestei genialități…

Nu am curajul să bag mâna în foc în susținerea a ceea ce vreau să spun – pentru că nu l-am parcurs și, mai ales, nu l-am aprofundat (încă, sper) din scoarță în scoarță pe Eminescu. Cred însă că am găsit un loc în care, deși a depus strădanii, n-a ajuns la capătul capătului. Ba poate că nici n-a intuit încotro ar fi de mers pentru a da peste capătul capătului. Ori poate că da, însa nu i se va fi răzvedit îndeajuns miezul lucrului și, de aceea, a amânat să se pronunțe.

Ar exista explicații. Între ele, desigur, vârsta biologică la care destinul l-a oprit din drum. Iar în felul românesc de a face și desface și de a încifra făcutele și prefăcutele, e obligatoriu să presupunem că pot exista unele anevoie de înțeles chiar și dacă ar avea omul, pe lângă destul geniu, experiență de viață matusalemică. Pentru că sunt într-adevăr, la români, mai multe acelea care i-au putut și îi pot învinge pe bărbații nației.

Nu vreau, prin urmare, să afirm că Eminescu a greșit ori că s-a înșelat. Exprimarea lui în chestiune este probantă: ”Voi sunteți urmașii Romei?” E de citit aici răspunsul formulat retoric: nu, așa ceva este exclus, voi nu sunteți urmașii Romei; și încă: nici n-ar trebui ca faptul să vină în discuție – spre a se apăra, firește, Roma însăși de riscul compromiterii târzii, întrucât voi sunteți numai ”Niște răi și niște fameni!”, ba și mai mult – și decisiv: față de ceea ce sunteți, ”I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni!”

Nu e puțin, e trasarea unei delimitări importante.

Vor fi existat motive serioase atât pentru cantonarea în doar această nevoie de disociere severă, cât și pentru atare rostire aspră. Poate chiar, bătându-se cap în cap, pe de o parte, cunoscutul fapt că romanii erau mari constructori – inclusiv de drumuri bune, rezistente! – și pe de altă parte, previziunea despre …drumurile noastre, toate.

Chiar dacă, însa, pentru el, nu suntem urmașii Romei, totuși, e o realitate că Eminescu nu s-a hotărât să lase spus ai cui urmași am fi. N-a ajuns, cert, la o concluzie.

Și mi se pare de mirare, întrucât, cu atâtea Elene, care mai de care și bune pentru orice, s-ar fi cuvenit să aibă în privința asta exprimarea cea mai fermă: Voi sunteți urmașii Troiei!

Ceea ce, hai să recunoaștem, nu era deloc mai prejos. Nu e cu autostrăzi și cu victorii, dar e palpitant.