Klaussy

Vine o vreme în care, tot mai des,  începi să îți aduci aminte de anii tinereții. Anii de liceu sunt, pentru foarte mulți – iar eu mă număr printre aceștia –, anii cu amintirile cele mai luminoase, anii în care fiecare dintre noi și-a făcut adevărații prieteni, anii în care – parcă – diversele interese meschine afectau în mai mică măsură relațiile interumane. Țin minte și acum, foarte bine, „trupa nebună” de la Liceul Teoretic „Coriolan Brediceanu” din Lugoj, al cărui elev am fost. În fiecare serie, eram patru clase mari și late: două clase cu predare în limba română, una în germană și una în maghiară. Toleranța interetnică, tipic bănățeană, s-a manifestat fără opreliști. Eram cu toții, colegi jucam fotbal, ascultam muzică, făceam chefuri împreună, eram „o echipă”, eventual în competiție cu cele de la celelalte licee din oraș. Așa se face că unul dintre cei mai buni prieteni ai mei s-a nimerit să fie de la clasa în limba germană, Gec Siegfried. De fapt, numele lui, în acte, era Zigfrid (pentru că un idiot de la Sfatul Popular Raional așa i l-a scris în certificatul de naștere). Păstrez și astăzi legătura cu „Siggy” (așa îi spunea toată lumea), chiar dacă a plecat dinainte de 1989 în Germania (într-unul din loturile de șvabi răscumpărați de statul german, de la Ceaușescu).

Spuneam că noi, liceeni de la „Bredi” (cum era, și încă este mai este, numit liceul nostru, în târg) eram o echipă. Asta nu numai la nivelul fiecărei serii de elevi, ci și pe verticală, cu colegii din clasele mai mari sau mai mici. Așa se face că prietenia mea cu „Siggy”, mi l-a scos în cale pe „Klaussy” . Și șvabii, ca și sașii din Ardeal, au acest nume, frumos de altfel, Klaus, cu apelativul colegial „Klaussy”.  „Klaussy” al meu era cu patru ani mai în vârstă ca mine, absolvent la „Bredi”  în aceeași generație cu  Dan Ilie Ciobotea (actualul Prea Fericit Daniel Lugojeanul). A absolvit Facultatea de Litere din București, și apoi a devenit profesor de limba germană în Lugoj. M-am întâlnit, de-a lungul anilor, de multe ori cu el, de fiecare dată când mergeam acasă în Lugoj. Pe măsură ce etnicii germani părăseau masiv România, „Klaussy” era din ce în ce mai dezamăgit. Mi-a mărturisit că nemții „de Divizia A”, apoi cei „de Divizia B”, au plecat deja, rămânând   cei „de Divizia C” și mai jos (pe atunci fotbalul românesc nu era, ca acum, organizat pe Liga I, II, etc., ci pe Divizii cum au acum spaniolii). Rămăsese doar motivat de ideea că, atâta vreme cât mai sunt germani aici, el trebuie să îi învețe corect limba lor maternă. După 1989, însă, au plecat o mare parte  dintre nemții „de  divizia C” și din cele inferioare, și odată cu ei, rămânând fără obiectul muncii, a plecat și „Klaussy” al meu. 

Totuși, alți „Klaussy”-i au rămas în România, iar unul dintre ei a ajuns chiar președintele acestei minunate țări. Recunosc că, în 2014, și eu l-am votat (nu cu mare entuziasm, ci – conform principiului „alege răul cel mai mic” – mai mult din respingere față de arogantul, infatuatul, superficialul, miștocarul ieftin, panglicarul Victor Ponta). Numai că victoria lui Iohannis nu s-a bazat atât pe calitățile acestuia, cât pe greșelile „Pontănacului”. Răsturnarea de peste 10%, între cele două tururi, a fost rezultatul unei emoții create și transmise prin mijloacele mass media,  prin social media și nu numai. Astfel, Victor Viorel a rămas în fața televizorului, cu punga de pop corn și cola în mână, în timp ce Klauss Werner s-a mutat la Cotroceni. 

Povestea vândută de Iohannis în campania electorală „România  lucrului bine făcut” nu s-a concretizat „Pas cu Pas”, devenind – mai degrabă – „România lucrului bine tăcut”. Încrederea populară în președinte a scăzut lună de lună, sondaj de sondaj. Părea că președintelui nu îi va rămâne altceva de făcut decât să stea cuminte și înțelept în Dealul Cotrocenilor. Cel puțin, la aceea vreme, Iohannis nu se manifestase precum predecesorul său, ca un „președinte jucător”. Scuza președintelui cum că treaba în țară nu merge, că evoluțiile promise nu s-au produs pentru că nu are la Palatul Victoria „Guvernul său” părea cât de cât credibilă.

Lucrurile au căpătat o turnură dramatică, după „momentul Colectiv” și demisia Guvernului Ponta. Nu dau crezare scenariilor fantasmagorice potrivit cărora acel moment a fost orchestrat pentru ca Iohannis să aducă „Guvernul meu” la conducerea țării. Susțin asta pentru că momentul instalării guvernului tehnocrat a fost începutul sfârșitului pentru partidul președintelui și chiar pentru credibilitatea acestuia. Atunci, cu un an și două luni înaintea alegerilor parlamentare, s-au inoculat, în societatea românească, germenii victoriei zdrobitoare a PSD-ului din decembrie 2016. 

Scăpați de Victor Viorel și de povara guvernării, pesediștii au avut timp să se reinventeze. Și au făcut-o neașteptat de bine (mulțumită și prestației unor consilieri electorali de bună calitate, dar și disciplinei interne de partid). De partea cealaltă, PNL-ul a rămas captiv unui mod vechi de a face politică, bazat pe atitudini conflictuale. Mai mult, fuziunea prin absorbție a PDL-ului nu s-a produs lin, în noul PNL existând – în plină campanie electorală – o stare de tensiune, care a demobilizat partidul. Bașca, a mai apărut și USR-ul lui Nicușor Dan, o formă fără conținut, „un PPDD dus la școală” – vorba sociologului Florian Bichir –, dar care a atras voturi din bazinul liberalilor. Prestația modestă a guvernului tehnocrat a făcut ca toți cei care și-au legat imaginea de persoana lui Cioloș (PNL, USR) să aibă doar de pierdut.

Așa cum se prezintă acum lucrurile pe scena politică, PSD-ul nu are, practic, o opoziție credibilă și unitară. PNL-ul „este varză”, înlocuirea Alinuței cu „oița țurcană” neaducând nici un fel de plus pentru partid. USR-ul a început deja să scârțâie, dezgolindu-și lipsa de lideri, doctrină și program. Este momentul în care Klauss Iohannis s-a hotărât „să ia taurul de coarne”. Tot ceea ce a făcut și a spus președintele  în ultima perioadă (începând cu neinvitarea unor lideri politici de 1 Decembrie, apoi la depunerea jurământului de către miniștrii guvernului Grindeanu și, deunăzi, la ședința Consiliului Superior al Magistraturii), după mine, se subscrie tentativei sale de ocupare a rolului de opozant. În ăst timp, băiatul de suflet al președintelui, Dacian Julien, anunță că își constituie o asociație pentru susținerea gogoriței electorale numită „Platforma 100”. Să fie ăsta vehiculul civico-politic cu care va încerca Iohannis să câștige, în 2019, un nou mandat la Cotroceni? Vom vedea.

Dar, să revenim la „Klaussy”. Prestația lui în bătălia politică pe care chiar el a declanșat-o nu este foarte fericită. Așa se întâmplă când nu ai toate vorbele la tine și când nici consilierii tăi nu sunt competitivi. Mă întreb dacă spusele lui „Klaussy” al meu, despre nemții care au șovăit să plece din România – deși aveau această oportunitate –, sunt valabile și pentru „Klaussy”  al nostru, al tuturor românilor? Să fie Klaus Werner un neamț de „de  divizia C”? prestațiile viitoare ale președintelui ne vor da răspunsul.