Vremea in Suceava
0°C
lei
lei
lei
Chestiunea mesianică (1)
Religiile apărute în vremuri vechi, în care nivelul de cunoştinţe al omului nu permitea nici măcar o modestă înţelegere a fenomenelor naturale, s-au bazat pe o seamă de dogme cu caracter imuabil, prin ele însele refuzându-şi orice formă de evoluţie. Dezvoltarea societăţii omeneşti, integrarea în activitatea firească a rezultatelor primelor descoperiri şi invenţii, reclama o „aducere la zi” a religiei. Legile vechi nu mai puteau fi de folos în condiţiile devenite diferite de cele din timpul apariţiei lor. Nici nu ar fi fost nevoie de o intervenţie supranaturală, în asemenea condiţii mediul social are capacitatea de a genera persoane care să intervină, prin clarificarea principiilor, care să devină exponent al mulţimilor, de cele mai multe ori insuficient educate, care să procedeze la realizarea unei reforme prin care să actualizeze ceea ce este spiritual şi să-l pună în concordanţă cu realitatea. Experienţa acumulată generează concluzii, concluziile determină consecinţe, transpunerea acestora în fapte neputând fi oprită în condiţii logic normale, adică se realizează translaţia prin devenire de la iminent la imanent.
Ca un exemplu, putem pomeni Budismul, acesta a înlocuit concepţia vedică potrivit căreia spiritul individual, considerat parte a celui universal, este, practic, dizolvat în acesta, introducând ideea de echilibru între cele două, chiar dacă acestea s-au reunit, în mare măsură, ulterior, în cadrul Hinduismului (în primele secole ale erei creştine). Trebuie, de asemenea, menţionat Mahomed, acesta a reuşit să unească seminţiile arabe dezbinate şi cu concepţii religioase diferite, prin impunerea pentru adorare a unui singur zeu, a fondat o religie bazată pe principii simple şi omeneşte respectabile, a eliminat din comportament practicile inumane şi reglementat calea de urmat în viitor. Nu vom recurge (deocamdată şi aici) la exemple din Coran, dar trebuie să pomenim despre metoda de a lăsa posibilitate de a evita urmările păcatului săvârşit în condiţii de forţă majoră. Datorită consecinţelor pe plan politic, social şi al comportamentului individual, Islamul a fost un pas înainte faţă de credinţele animiste şi primitive anterioare.
Nici zeul aztec Qetzalcoatl nu trebuie privit doar ca entitate reprezentată ca şarpe cu pene, el a fost legislator, aducător de cultură şi civilizaţie, i s-a atribuit inventarea calendarului, compunerea unei scrieri, după care s-a ridicat la cer. Prometeu a dăruit oamenilor focul, dar şi raţiunea, i-a învăţat meşteşugurile esenţiale, navigaţia, agricultura, desigur în condiţiile adorării acestuia ca divinitate şi trecând cu vederea faptul că, în ordine cronologică, focul a existat înaintea oricărei forme de religie, chiar şi în absenţa omului. Ar putea intra în discuţie personajul amfibie antropoihtioformă Oanes, care s-a ivit din Golful Persic şi i-a învăţat pe oameni scrierea, ştiinţe şi arte, principii ale geometriei, agricultura, le-a pus la dispoziţie tot ce putea să-i umanizeze.
După Diodor din Sicilia, Hyperion „a descoperit mişcarea soarelui, a lunii şi a celorlalte astre”, împărtăşind aceste cunoştinţe oamenilor. De ce aceşti aducători de inteligenţă au fost, de regulă, pedepsiţi? De unde ideea că gesturile de ajutor pentru oameni sunt urmate de pedeapsă? Chiar şi şarpele care a îndemnat pe Eva şi Adam să guste din fructul „pomului cunoştinţei binelui şi răului” (Gen. 2, 16-17), a fost certat. Cunoaşterea binelui şi răului este fundamentală pentru dezvoltarea inteligenţei, de ce au fost pedepsiţi? Că nu despre mărul pictorilor de icoane era vorba acolo.
Având în vedere că la vremea respectivă apariţia în spaţiul public a unor profeţi care aveau alături un grup de ucenici nu era ceva deosebit, nici prezenţa lui Isus nu avea de ce fi considerată total diferită de celelalte, chiar textul biblic relatează despre asta (exemplificăm cu Simon Magul, Fapte 8. 9 – 24). În ceea ce priveşte numele, există o neclaritate asupra căreia nu vom insista, dar apare întrebarea: de ce a fost numit Isus (Mat. 1, 25) şi nu Emanuel aşa cum se proorocise cu secole înainte (Isaia 7, 14). Versetul 23 al aceleiaşi evanghelii referindu-se la profeţia respectivă a lui Isaia?
Va urma
Ca un exemplu, putem pomeni Budismul, acesta a înlocuit concepţia vedică potrivit căreia spiritul individual, considerat parte a celui universal, este, practic, dizolvat în acesta, introducând ideea de echilibru între cele două, chiar dacă acestea s-au reunit, în mare măsură, ulterior, în cadrul Hinduismului (în primele secole ale erei creştine). Trebuie, de asemenea, menţionat Mahomed, acesta a reuşit să unească seminţiile arabe dezbinate şi cu concepţii religioase diferite, prin impunerea pentru adorare a unui singur zeu, a fondat o religie bazată pe principii simple şi omeneşte respectabile, a eliminat din comportament practicile inumane şi reglementat calea de urmat în viitor. Nu vom recurge (deocamdată şi aici) la exemple din Coran, dar trebuie să pomenim despre metoda de a lăsa posibilitate de a evita urmările păcatului săvârşit în condiţii de forţă majoră. Datorită consecinţelor pe plan politic, social şi al comportamentului individual, Islamul a fost un pas înainte faţă de credinţele animiste şi primitive anterioare.
Nici zeul aztec Qetzalcoatl nu trebuie privit doar ca entitate reprezentată ca şarpe cu pene, el a fost legislator, aducător de cultură şi civilizaţie, i s-a atribuit inventarea calendarului, compunerea unei scrieri, după care s-a ridicat la cer. Prometeu a dăruit oamenilor focul, dar şi raţiunea, i-a învăţat meşteşugurile esenţiale, navigaţia, agricultura, desigur în condiţiile adorării acestuia ca divinitate şi trecând cu vederea faptul că, în ordine cronologică, focul a existat înaintea oricărei forme de religie, chiar şi în absenţa omului. Ar putea intra în discuţie personajul amfibie antropoihtioformă Oanes, care s-a ivit din Golful Persic şi i-a învăţat pe oameni scrierea, ştiinţe şi arte, principii ale geometriei, agricultura, le-a pus la dispoziţie tot ce putea să-i umanizeze.
După Diodor din Sicilia, Hyperion „a descoperit mişcarea soarelui, a lunii şi a celorlalte astre”, împărtăşind aceste cunoştinţe oamenilor. De ce aceşti aducători de inteligenţă au fost, de regulă, pedepsiţi? De unde ideea că gesturile de ajutor pentru oameni sunt urmate de pedeapsă? Chiar şi şarpele care a îndemnat pe Eva şi Adam să guste din fructul „pomului cunoştinţei binelui şi răului” (Gen. 2, 16-17), a fost certat. Cunoaşterea binelui şi răului este fundamentală pentru dezvoltarea inteligenţei, de ce au fost pedepsiţi? Că nu despre mărul pictorilor de icoane era vorba acolo.
Având în vedere că la vremea respectivă apariţia în spaţiul public a unor profeţi care aveau alături un grup de ucenici nu era ceva deosebit, nici prezenţa lui Isus nu avea de ce fi considerată total diferită de celelalte, chiar textul biblic relatează despre asta (exemplificăm cu Simon Magul, Fapte 8. 9 – 24). În ceea ce priveşte numele, există o neclaritate asupra căreia nu vom insista, dar apare întrebarea: de ce a fost numit Isus (Mat. 1, 25) şi nu Emanuel aşa cum se proorocise cu secole înainte (Isaia 7, 14). Versetul 23 al aceleiaşi evanghelii referindu-se la profeţia respectivă a lui Isaia?
Va urma
