Seara la foc
Există multe feluri de oameni robiţi de patimi. Există rockeri înrăiţi, amatori de sport înrăiţi şi asemenea lor min … (pardon) vânători şi pescari înrăiţi. La umbra acestor urmaşi ai răpunătorilor de fiare aliniaţi de-a lungul istoriei, cu armele caracteristice fiecărei epoci şi cu priviri severe, mai există şi vânători şi pescari cu ochii, cu aparatul foto, mai mult sau mai puţin evoluat, cu urechi ciulite şi fericiţi să poată scoate şi ei câte ceva de la naftalina memoriei. Nu în toate cazurile memoria cu pricina este proprietatea convingătorului vorbitor. Ceea ce îi uneşte pe toţi şi îi include ca elemente ale aceleiaşi mulţimi este dragostea pentru natura în sânul căreia se furişează uneori, îngroziţi de civilizaţia de beton şi de cicălelile uneia sau alteia. Oscar Wilde spunea că “Fiecare fiică ajunge până la urmă să semene cu mama sa; asta este tragedia ei ”. Zicem noi: nu numai a ei.
Seara se lasă încet şi împovărat de întuneric aerul pare mai dens. Umbrele devin mai pregnante şi profitând de nebăgarea de seamă a peisajului verdele şi albastrul se transformă tot mai mult în negru.
Mare lucru este focul. În jurul lui se poate odihni, mânca zdravăn, bea serios şi cu sau fără practicarea scârbavnicului nărav al duhănitului, se pot spune … multe.
Mai tineri sau mai puţin tineri, din punct de vedere fizic că sufleteşte îşi pierde tinereţea numai cine vrea asta cu orice preţ, să nu uităm că inima nu face riduri nu numai când este vorba de sentimentul sentimentelor.
- Puşcă nu deţin dar câine am. Nu este de nici un fel de rasă, o javraraie, trăieşte legat în lanţ şi face gălăgie când mă vizitează cineva. Oase? Nu mănâncă nici carne dacă nu este fiartă şi tocată mărunt. Mi am şi un motan care înafară de o lene fundamentală mai are o calitate: este fricos. S-ar părea că uneori frica depăşeşte lenea aşa că odată fugea, totuşi el era, urmărit fiind de un alt motan, acesta având stăpâni mai duri avea cu cine semăna, care lupta pentru putere pe eşichierul străzii. Îngrozit de cele ce se puteau întâmpla urmăritul căuta o soluţie pentru a-şi pune la adăpost mustăţile şi coada. Ideea salvatoare a fost cuşca câinelui. Este imposibil ca la nivelul de cultură al căţelului meu să nu fi ajuns informaţii despre duşmănia ancestrală dintre cele două specii, cu toate acestea urmaşul căţelei vinovate de cetatea eternă a adoptat vremelnicul musafir şi a arătat antipatie făţişă intrusului care a fost obligat să acorde moratoriu.
- Sunt animale domestice, trăiesc de o parte şi de alta a omului. Eu am văzut o chestie interesantă cu animale sălbatice. Eram cu grupul, ca acum, după o noapte odihnitoare, aşteptând să fiarbă cafeaua ca odinioară plăieşii din Cetatea Neamţului chisăliţa, când deodată, spărgând zidul verde al pădurii tinere a ţâşnit un pui de cerb. După el, lupul. Dacă mica vietate ar fi avut o idee salvatoare ca motanul tău ar fi venit în direcţia noastră, el însă a fugit spre lac, acolo a fost ajuns şi colţii obişnuiţi cu sângele celui mai slab au făcut ca firava făptură să nu mai ajungă niciodată bătrână. Până să ne dezmeticim noi, totul a durat atât de puţin că nici nu am avut timp să strigăm, nici nu ştiu dacă ar fi fost cinstit că doar toate fiinţele au dreptul la viaţă şi lupul nu poate cumpăra carne de la hală, a apărut din aceeaşi pădure cerbul. Era şi ură şi nobleţe în încercarea lui de a salva puiul, târziu, ultimele picături de viaţă deja înroşiseră apa lacului. A întors capul şi a privit fiara zburlită şi asupra ei şi-a îndreptat arsenalul din frunte. Nu cred să fi fost mai puţină frică în fuga lupului devenit un biet urmărit decât în cea a puiului care acum se vedea, dus de apă, în vegetaţia de la mal. Duşmanii mici au avantajul că sunt mulţi. A mai apărut un lup şi cerbul a renunţat mergând probabil la familia diminuată cu un membru. Tată, nu?
- Tot mai bine este cu peştii. Ăstora nu prea li se văd intimităţile şi niciodată nu ţipă. Ne aflam la iaz, toată gaşca. Undiţe, nadă, linişte şi dorinţa de a da clasă. Trage unul, pune pe mal, trage altul, pune pe mal, simt şi eu dihania în cârlig. Am devenit una cu băţul, firul era o prelungire a nervilor mei încordaţi la maxim, scot şi scoţând văd cum scade nivelul apei iazului cu vreo douăzeci de centimetri … Prietenul cu nume de filozof antic rămăsese el însuşi cu gura întredeschisă, nici lui nu-i venea să creadă că o spusese, vorba respectivă.
Natura este înţelegătoare, aude tot, vede tot, acceptă şi iartă pe toată lumea.
