Predici de altă natură (2)

Credinciosule, eşti sigur că te-ai simţi fericit in Rai dacă ai fi singurul locuitor acolo?

Muritorul aflat în spaţiul geografic căruia îi aparţine cu cinste şi ... mai vedem noi cu ce, îşi imaginează, stimulat fiind de străvechi cunoscători ai celor nevăzute, că sentinţa finală va fi executată de o persoană de sex feminin şi utilizând o coasă. Apare întrebarea, plină de nedumerire, cum îşi vor fi imaginat dotarea tehnică a personajului cei din zone în care nu se recoltează iarbă şi păioase, unul din motive ar fi acela că acestea nu există, în nordul îngheţat de exemplu? Să sperăm că peste tot această entitate, dacă are scula respectivă înseamnă că nu se manifeastă numai „în duhul”, reprezintă instituţia, măcar ea, care nu percepe şpagă. De aici, lărgind aria de interes, apare o altă întrebare: cum este imaginat sfârşitul lumii de către adepţii altor religii? O privire, mai mult sau mai puţin fugară, asupra literaturii aferente domeniului, prezintă unele răspunsuri. De-a lungul timpului şi în diferite zone ale planetei, au fost imaginate scenarii finale, care ca şi panteonul acelor populaţii, erau determinate de condiţiile de viaţă şi de nivelul de inteligenţă atins. Cine nu este de acord cu folosirea, mai sus, a verbului „a imagina”, să meargă în Grecia, să urce pe Olymp şi să încerce a găsi pe Zeus şi pe ceilalţi zei ai vechii Elade. De exemplu. Ceea ce apare frecvent la religiile importante ( fie şi numai ca număr de adepţi) este convingerea că odată cu transformarea viitorului în prezent va fi tot mai gravă decăderea morală a oamenilor, situaţie care poate fi modificată numai prin venirea unui personaj divin, un fel de Marele Aşteptat, care să curme răul şi să iniţieze apariţia unei lumi perfecte. O prezentare detaliată a acestor „trimişi” ar presupune pagini întregi de citate şi de referiri la cărţile unor autori de mare prestigiu, ori reproducerea unor pasaje din cărţile sfinte ale altor religii, poate vom intra în astfel de detalii cu altă ocazie.

Întotdeauna au fost afirmaţii care au scos în evidenţă răutatea oamenilor din prezent, adică din momentul emiterii acelor păreri, chiar concluzii, în raport cu un trecut măreţ şi un viitor purificabil. Nu cumva vorbim despre nişte caracteristici fireşti ale comportamentului uman? Prin naivitate, nu întotdeauna dublată de incultură, omul devenit vulnerabil şi copleşit de frică, a acceptat ideea de vinovăţie fără a încerca să o detalieze, să şi-o explice. De ce trebuie judecat, şi mai mult ca sigur, acuzat? Că nu este ierbivor, că nu se înmulţeşte prin clonare, că nu merge în patru labe pe tot parcursul anului, nu numai la pelerinaje? Oare nu ar fi necesare nişte studii pe care să le facă specialişti în antropologie, sociologie, psihologie, în nici un caz de către persoane care se conduc după principii care au fost, poate, valabile cu secole sau milenii în urmă. Interesantă ar fi şi concluzia unor psihiatrii care să studieze temeinic Apocalipsa lui Ioan, nu este bine să fie lăsată o parte a populaţiei planetei pradă unor speranţe deşarte şi renunţării la efortul propriu. Rămâne de văzut dacă la „judecata de apoi” vor fi în boxa acuzaţilor oamenii, toţi şi de toate religiile care există sau au existat de-a lungul timpului, de la cele mai vechi forme umanoide şi până în momentul respectiv sau se va avea în vedere omul, nu individul ci ca generaţie contemporană evenimentului şi reprezentativă pentru specie, care la data aceea va avea acumulată toată experienţa intelectuală a predecesorilor, desigur şi ceea ce se poate considera „păcat” al acestora. O fisură în eşafodajul teoretic al eternei culpabilizări fiind provocată de faptul că multe fapte considerate păcate au determinat progresul, chiar dacă rugul şi tortura au sancţionat curajul unor elite intelectuale, viitorul a pus, pune şi va continua să pună la locul cuvenit întunecatele eminenţe careau terorizat omenirea voind să o mântuiască cu forţa. Vedem că înalte personalităţi ale clerului merg la medic, chiar la instituţii medicale din străinătate, nu la muntele Athos pentru a se ruga pentru însănătoşire, nici nu mai afirmă cu medievală convingere că Pământul este buricul universului.

Fără a avea cunoştinţe temeinice de astronomie, dar nici fiind oblomovizaţi, cum am putea accepta ideea de distrugere totală şi apariţia de ceruri noi şi  pământ nou, care apare la 2 Petru 3,12-13? Lumea acelor timpuri era o parte din Orientul Apropiat iar cerul era delimitat de posibilitatea de percepţie vizuală de pe acelaşi teritoriu. Este atât de bine să renunţăm la tot ce s-a realizat, în urma evoluţiei, până acum, doar pentru a fi scutiţi de efortul de a învăţa şi evntual de a gândi? Şi autorul Apocalipsei a văzut cer nou şi pământ nou (Apoc. 21,1). Nu stiu dacă este logica sau răutatea aceea care stârneşte întrebarea: dacă totul este destinat distrugerii, de ce se construiesc clădiri în care funcţionează instituţia credinţei înăbuşite sub straie aurite?

Va urma.