Predici de altă natură (1)

A venit vara. Cald, bine, preţurile cresc fără a depăşi un anume grad de suportabilitate, criza a devenit mai mult justificare a lipsurilor vechi de când lumea, cetăţenii, mai toţi oneşti, sunt cu ochii în direcţia litoralului, au luat vacanţă, poate concediu, chiar şi iniţiatorii zvonurilor, cine vrea să le considere ştiri este liber să o facă, despre apocalipse. Marketingul capitalismului din vremea în care se pregătea să devină imperialism a reuşit să-l edifice pe Moş Crăciun, adică a creat un precedent, un pas de început, greu de spus primul, dar care a fost urmat şi de cei care au folosit ameninţările pline de iminenţe escatologice în beneficiul afacerilor.

Toată lumea ştie, cel puţin de la Vespasian încoace, că „Pecunia non olet”, dar în momentul în care apar speculate tarele mistice ale naivităţii omeneşti, ceva pare a nu fi numai în neregulă, ci chiar formă de cinism inuman. Cei care au lansat ideea şi cei care au achiziţionat „pachetul de apocalipsă” au avut în vedere textul biblic pe care l-au folosit în manieră proprie categoriei din care făceau parte. Încercările de a evita urmările, dacă ar fi să fie, ale unui act divin de distrugere nu pot avea caracter firesc în comportamentul unui credincios. Un astfel de om nu ar încerca să se abată de la voinţa zeului său. Un exemplu de asemenea voinţă distructivă găsim în Geneză 6,7: „Am să şterg de pe faţa pământului pe omul pe care l-am făcut, de la om până la vite, până la târâtoare şi până la păsările cerului; căci îmi pare rău că i-am făcut”. În astfel de situaţie, cum ar putea voinţa omului să aibă direcţie opusă celei divine? „Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul are ca autor un Ioan exilat de Nero pe insula Patmos, aceasta conform tradiţiei, oarecare incertitudine planează, textul cu pricina  a fost admis definitiv în sinodul de la Cartagina în anul 419, după o lungă polemică. Nero a domnit între anii 54 şi 68, adică anterior secolului IV care a adus dogma Sfintei Treimi ( prin Conciliile de la Niceea în anul 325 şi Constantinopol în 381), astfel că în textul Apocalipsei trimisul divinităţii nu are caracteristile fundamentate pe parcursul dezvoltării creştinismului. Nu apare iubirea altfel decât în forma: „Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii lui”(Apoc. 14,7).

Alăturând afirmaţia de la Putna (2 iulie 2014) potrivit căreia: „ţara mai presus de toate are nevoie de conducători cu frică de Dumnezeu ca să o conducă”. Cum? Simplu: după principiile fricii de bunul Dumnezeu.  Atunci mai este nevoie de guvern, parlament, alte instituţii, care au caracter laic? Sau ar trebui să aibă? Nici nu este nevoie de un experiment, avem exemple suficiente în Orientul Apropiat de cum arată o ţară condusă de slujitorii celui sfânt. După cum se pune problema în relaţia dintre biserică şi şcoală, mă tem că nu toată lumea este convinsă că intelectualii secolului XXI nu se vor forma cu rugăciuni şi istorioare cel puţin naive.

În ţara noastră, comunismul, cel imediat postbelic, că ulterior situaţia s-a mai echilibrat, nu a dat dovadă de sadismul mai esticilor împotriva clericilor, aşa că nu ar fi neapărat nevoie de penitenţa pe care şi-o asumă unii foşti adepţi ai adevărurilor „epocii de aur” în speranţa mântuirii. Nu ar deranja pe nimeni dacă nu s-ar introduce în această combinaţie, era să spun afacere, banul public. Măcar tinerii dacă ar fi trataţi în condiţiile prezumţiei de nevinovăţie, Sfântul Augustin l-a criticat pe Pelasgius, iar Sinodul ecumenic din Efes (431) l-a condamnat, dar ideea acestuia, considerată erezie, după care omul se naşte fără povara păcatului originar, susţinând că există posibilitatea mântuirii prin merite proprii, harul divin doar înlesnind înfăptuirea acesteia, merită luată în discuţie, măcar ca răspuns la eterna culpabilizare prin care se speră obţinerea unei supuneri desăvârşite, musai exploatabile. Oare nu este egoism în dorinţa celui care vrea să se mântuiască doar pe sine? Oare astfel de atitudine este exonerată de păcat?

Viziunea lui Origene despre apocatastază, prin întoarcerea la ordinea şi valorile dintru început, inclusiv prin recuperarea pentru ipotetica fericire eternă a principiului răului, a fost considerată dovadă de erezie. Poate alta ar fi fost faţa vizibilă a lumii dacă se lucra pentru edificarea unui climat de pace şi cinste, în loc de suma de atrocităţi care au pătat faţa creştinismului în vremea Inchiziţiei.  Toma din Aquino (1225 – 1274) a îmbinat filozofia lui Aristotel cu scolastica medievală şi a ajuns la concluzia că: „filozofia este serva teologiei”. Lovită în suportul financiar al existenţei sale, şcoala va mai avea şi o barieră spirituală care îi va limita aria în care funcţionează explicaţia ştiinţifică a naturii. Cum va arăta biata Matematică învăluită în fum de tămâie? Aşa că nu vor mai fi servi de natura filozofiei, dar vor prisosi altfel de servi. Nu cumva asta se doreşte?

Va mai urma.