Calendele bucovinene

Adică atunci când alegătorii vor avea de unde alege iar aleşii pe cine reprezenta, apoi în „unitate de monolit” în jurul ideii de bine al tuturor, „tuturor” însemnând chiar tuturor, să pornească pe calea realizării a ceea ce nu numai că se doreşte dar şi este neapărat necesar. Se poate face în câţiva ani ceea ce nu s-a putut în zeci, în sute, mai ales dacă ţinem seama de o anumită ciclicitate, nu este vorba de ciclurile Kondratiev, ci de perioade de distrugere în care omul poate înţelege ceva de neînţeles, că există ceva şi mai mic decât nimicul.

În ceea ce priveşte teoria ciclurilor lungi a lui Nikolai Dmitievici Kondratiev totul ar fi bine dacă etapele de relansare economică nu ar avea nimic de a face cu câte un război. Zicem şi noi ca tatăl elevului de tristă amintire: „Asta ne mai lipsea!”. La un moment dat, omenirea a vrut mai mult decât să supravieţuiască, atunci a început să răsară civilizaţia.

Poate că dacă nu ar fi apărut niciodată mai mulţi bani decât era nevoie pentru schimb şi nu s-ar fi inventat armele specializate în lupta contra omului, chiar se realiza ceva. „Mai mult” înseamnă şi „mai bine” doar în măsura în care nu se dereglează vreun echilibru. Creşterea nivelului de trai presupune să te apropii tot mai mult de situaţia în care îţi poţi permite să obţii atât cât este în logica normalităţii umane a timpului în care trăieşti, fără a tulbura raportul firesc între ceea ce se doreşte şi efortul necesar, fără a provoca apariţia unor forme de sclavie şi fără a construi monştri financiari, fără a limita posibilităţile de evoluţie intelectuală şi fără a lăsa generaţiile viitoare lipsite de educaţie, cultură şi sistem sanitar dar împovărate de datorii înrobitoare. A cumpăra mai mult nu înseamnă a avea un nivel de trai ridicat, ci dovadă că circulă mai mulţi bani, corect, numai că după repatrierea profiturilor vremelnicilor investitori străini, ceea ce rămâne nu valorează mai mult decât urma unui vis erotic în mintea unui octogenar.

 

Admirăm frumuseţea „cocalarismului” unei persoane, care, cel puţin până la prima cercetare penală, îndeplineşte condiţiile necesare calităţii de patron? Să nu uităm că muşchiuleţul din farfurie, pe vremea când se deplasa pe propriile picioare, era „un porc”. Acordând exagerate superlative, fără alt rol decât cel de a pune lupa deasupra unei insecte minuscule, nu facem altceva decât să ne minţim cu speranţa că, totuşi, există cineva pentru care cuvântul „ţară” nu sună cu două octave mai jos.

Se poate şi mai jos iar viclenia anilor de acum s-ar putea să fie depăşită de viclenia viitorului, teren fertil pentru aceasta se pregăteşte cam de multă vreme şi atunci nimeni nu va ţine seama de fauna incultă din jururl paharelor cu bere. Greu este de luat fără urmă penală bani din buzunarul tuturor şi de introdus în conturile unor persoane fizice aflate în vârful unor persoane jurudice, se poate, însă, aplica metoda încălzire, nici nu contează temperatura.

Se permite întreprinzătorului, musai privat, să ridice preţul până la nivelul supremei satisfacţii, se subvenţionează plătitorii astfel că sumele ajung acolo unde era stabilit, via portofelul locatarului copleşit de facturi. Ba este voie să fie taxate şi ţevile prin care se poate imagina că vin călduri „ce ar putea să fie şi niciodată nu vor fi”( Blaga se referea la cu totul altceva). Mai nou nici iarna nu ne mai ia în serios, o fi trebuind vreo criză? A fi la marginea prăpastiei este un lux, problema se amplifică după ce s-a făcu pasul cel mare.

În mitologia vedică moartea avea doi fraţi, Frica şi Groaza, toţi trei aveau părinţi Fărădelegea şi Nenorocirea, merită gândit la asta, mai ales dacă nu ne referim strict la individ.